26 noiembrie 2011

Povestea cufarului


A fost odata ca niciodata un cufar. Inchis cu multe lacate, pentru ca ascundea un mare secret. In cufar nu se gaseau comori, aur, pietre pretioase, obiecte de valoare. Se adaposteau acolo temeri, mistere, toate acele lucruri neintelese, obscure si mohorate, care ar fi intunecat zilele oricui ar fi fost in preajma. Asupra acestui cufar fusese aruncat un mare blestem, care actiona ca o masura de protectie. Acela de a nu fi deschis decat de catre persoana care ar fi putut intelege si transforma raul. Astfel, oricine incerca sa deschida cufarul se lovea de o mare rezistenta si in cele din urma abandona.

Intr-o zi insa, in calea cufarului au ajuns doua persoane. Un barbat si o femeie. Care in inconstienta lor au incercat sa rupa lacatele. Au simtit pericolul, au realizat ca sansele sunt foarte mici, insa ametiti de ideea ca ar putea sa gaseasca o comoara au continuat in demersul lor. Au urmat zile si nopti grele, pline de cosmaruri, cu frici, suparari si neincredere. Blestemul cufarului actiona direct asupra sufletului celor doi, anuland orice era bun si frumos in ei. Au devenit orgoliosi, neincrezatori, s-au luptat unul cu altul, cu scopul de a nu avea nici unul dintre ei castig de cauza. Pana intr-o zi, cand realizand ca nu mai au nimic de pierdut, ca devenisera Umbra, ca abandonasera credinta si increderea in bine, cufarul ca prin minune s-a deschis.

Blestemul fusese inlaturat, pentru ca in toata aceasta metamorfozare a celor doi, acceptasera raul din ei. Fiecare pe al celuilalt. Si incheiasera un proces de evolutie. Lacatele au putrezit si tematori, au deschis impreuna obiectul care in imaginatia lor inca ascundea comori. Cu grija, cu atentie, au ridicat partea de sus, sperand ca ce vor gasi, ii va imbogati. Nu au fost insa surprinsi, cand in locul aurului, pietrelor pretioase au descoperit propriile framantari. Au privit secretele, minciunile, nelinistile si visele neimplinite. Si-au regasit amintirile dureroase, prejudecatile care ii tineau captivi, frica care le amortea bucuria. S-au luat de mana si s-au privit ca niciodata. Pentru ultima data.

Fiecare dintre noi adapostim in suflet un cufar. Unii il zavoram bine, ca raul sa fie sub control, altii il pictam si il infrumusetam, astfel incat sa atenuam raul. Si doar putini dintre noi lasam cufarul deschis si gazduim in el atat intunericul cat si lumina.

Nu stim ce s-a intamplat cu cei doi calatori care au reusit sa inlature blestemul. Dar un lucru e cert, au invatat mult. Si poate, cu ajutorul Celui de Sus, au devenit oameni mai buni.

25 august 2011

Barcelona with love

E, am coborat sa scriu, insa nu imi gasesc cuvintele. Vreau sa scriu despre ce inseamna frumos, despre cum frumosul se regaseste numai in lucrurile simple, despre detalii superbe care ne inconjoara zi de zi dar pe care nu le mai vedem din cauza ca ne devin familiare.
Port mereu scenarii cu mine si fiecare gest, lumina, culoare, cuplu, privire, zambet, ma face sa imi doresc sa scriu. Simturile imi sunt mai atente, poate din cauza ta, nu stiu.
Astazi mi-am dorit sa fac dragoste doar auzind pe cineva vorbind. Nici nu stiu din ce parte s-a auzit vocea de barbat, vorbea in spaniola, nu am inteles ce spunea. Dar trupul meu a reactionat, iar mintea mea s-a minunat de clipa in care o tonalitate, un timbru, un glas si o limba diferita de a mea m-au facut sa tresar.
Apoi, mirosul de menta pe care il simt cand ma apropii de gradinile de aici. Ma elibereaza, daca exista asa ceva. Ma ajuta sa ma simt libera, nu eliberata de altcineva, doar libera.
Piatra pe care o gasesc aici, este piatra din visele mele. Ma uit la ziduri, la drumuri, la cladiri si revad numai acele detalii pe care le port cu mine. Nu observ cladirile pe care le vede Rox, dar vad franturi, bucati de ziduri si piatra care parca spune povesti. Si in timp ce merg desculta sau ating un zid, in mintea mea explodeaza o multime de ganduri despre cine, cum, de ce si cand a trait acolo, cum as trai eu acolo, cine as fi eu daca as trai acolo.
Mi-a placut cafeaua de azi dimineata. Mi-a mai placut ca nu ne-am oprit sa mancam pentru ca asa trebuia, pentru ca ne era foame, ci am continuat sa mergem aproape o ora pana cand am simtit ca trebuie sa ne oprim. Nu am ales nici cel mai frumos, nici cel mai luxos loc, am inteles apoi ca l-am ales pe cel mai intim. Si acolo cafeaua avea gust de dragoste, aroma de cuplu, de joaca in zori. Si in exercitiul meu de prezenta, m-a uitat in jur si am vazut emotie. Un cuplu in varsta, vorbeau nemteste. El boem, ea protectoare. El hazliu, cu atingeri de Don Juan, ea increzatoare, putin materna. Mi-au placut.
Am ridicat privirea si la etaj in fata mea, un barbat tanar cu palarie. Pentru o secunda am crezut ca esti tu. Apoi, am vazut femeia care s-a asezat langa el si m-am trezit din inchipuirea mea. S-a indreptat catre ea, apoi a chemat chelnerul. Am vazut cum a mangaiat-o pe obraz.
Apoi, in stanga mea o mama isi saruta nou nascutul. M-a mirat fragezimea copilului si un gand absurd mi-a venit: ca eu nu l-as fi scos la plimbare, este prea mic. De parca eu ma pricep la lucruri de genul acesta.
Si apoi, alte si alte cupluri. Dar nu cum le vezi la noi acasa, sau cum le vedeam eu cu putin inainte. Nu am vazut defectele, privirile artagoase, gesturile de razboi sau de infrangere. Nu am mai vazut nici macar mici compromisuri, nici zambete false, nici priviri intoarse catre alt trup sau alt zambet.
Si in timp ce imi sorbeam cafeaua si ma uitam in jur, am rezistat tentatiei de a ma lua in ras. Am avut pentru cateva clipe gandul ca fiind indragostita vad totul in roz. Insa mi-am biciuit gandul si am inteles cu sufletul. Si mi-am zis ca pana nu imi educ gandurile, sa fie pozitive, luminoase si cuminti, voi "gandi" numai cu sufletul!

11 februarie 2011

Felia de tort pe care ti-am promis-o...

Cu cateva zile in urma, am rasfoit trecutul prietenilor mei. Sub pretextul unei petreceri aniversare, am adunat momente, chipuri si intamplari pe care le-am expus apoi sub forma de fotografii in incaperea in care ne-am adunat. Cautam poze in care sa ne regasim cu totii si ipostaze dintre cele mai haioase. Si in timp ce dadeam fila cu fila, printre ani de prietenii, orase vizitate si petreceri insirate, m-a napadit tristetea. Pentru ca unul dintre noi, prezent in aproape toate fotografiile...urma sa absenteze de la sarbatoarea noastra.

Prieten drag, care s-a indepartat, sau pe care l-am indepartat noi toti, care a decis sa isi traiasca iubirea dupa regulile proprii, renuntand la prieteni de suflet. L-am judecat, nu o data, pentru atitudinea curajoasa de a-si urma sentimentele si de a ignora ratiunea. L-am blamat, crezand cu tarie ca iubirea fraterna pe care o primesti neconditionat de la un prieten, valoreaza mai mult, ca e mai pretioasa deoarece e dovedita in timp si cizelata de experiente.

Insa...aveam sa ma insel. Sau sa simt reversul.

M-am obisnuit deja cu intamplari care au rolul de a-mi rasturna credintele. Cum ar fi ultima traita, in care am pus la indoiala iubirea neconditionata, in care s-a clatinat increderea si s-a stins bucuria. Intamplare care ma forteaza sa ma retrag, sa imi pun iarasi lacat la suflet si sa privesc circumspect, cu ochi de om mare, cele din jur. Dar fara aceasta intamplare, nu as fi realizat, ca in fericirea mea, credeam ca detin toate raspunsurile. Ca de fapt aroganta era a mea, nu a prietenului meu absent. Ca eu eram cea care impuneam reguli altuia, desi sustineam sus si tare nevoia fiecaruia de libertate.

Si acum, dupa rasturnari de bucurii si tristeti, ma simt mai usoara. Pentru ca cele intamplate mi-au aratat din nou ca mereu invatam. Despre noi, cei adevarati si despre noi, cei inchipuiti.
Si voi avea mai multa grija...voi judeca mai putin, voi evalua cu mai mult discernamant si ma voi intreba mereu - ce doreste sa imi sopteasca aceasta intamplare despre mine?