Povestea cufarului

A fost odata ca niciodata un cufar. Inchis cu multe lacate, pentru ca ascundea un mare secret. In cufar nu se gaseau comori, aur, pietre pretioase, obiecte de valoare. Se adaposteau acolo temeri, mistere, toate acele lucruri neintelese, obscure si mohorate, care ar fi intunecat zilele oricui ar fi fost in preajma. Asupra acestui cufar fusese aruncat un mare blestem, care actiona ca o masura de protectie. Acela de a nu fi deschis decat de catre persoana care ar fi putut intelege si transforma raul. Astfel, oricine incerca sa deschida cufarul se lovea de o mare rezistenta si in cele din urma abandona.

Intr-o zi insa, in calea cufarului au ajuns doua persoane. Un barbat si o femeie. Care in inconstienta lor au incercat sa rupa lacatele. Au simtit pericolul, au realizat ca sansele sunt foarte mici, insa ametiti de ideea ca ar putea sa gaseasca o comoara au continuat in demersul lor. Au urmat zile si nopti grele, pline de cosmaruri, cu frici, suparari si neincredere. Blestemul cufarului actiona direct asupra sufletului celor doi, anuland orice era bun si frumos in ei. Au devenit orgoliosi, neincrezatori, s-au luptat unul cu altul, cu scopul de a nu avea nici unul dintre ei castig de cauza. Pana intr-o zi, cand realizand ca nu mai au nimic de pierdut, ca devenisera Umbra, ca abandonasera credinta si increderea in bine, cufarul ca prin minune s-a deschis.

Blestemul fusese inlaturat, pentru ca in toata aceasta metamorfozare a celor doi, acceptasera raul din ei. Fiecare pe al celuilalt. Si incheiasera un proces de evolutie. Lacatele au putrezit si tematori, au deschis impreuna obiectul care in imaginatia lor inca ascundea comori. Cu grija, cu atentie, au ridicat partea de sus, sperand ca ce vor gasi, ii va imbogati. Nu au fost insa surprinsi, cand in locul aurului, pietrelor pretioase au descoperit propriile framantari. Au privit secretele, minciunile, nelinistile si visele neimplinite. Si-au regasit amintirile dureroase, prejudecatile care ii tineau captivi, frica care le amortea bucuria. S-au luat de mana si s-au privit ca niciodata. Pentru ultima data.

Fiecare dintre noi adapostim in suflet un cufar. Unii il zavoram bine, ca raul sa fie sub control, altii il pictam si il infrumusetam, astfel incat sa atenuam raul. Si doar putini dintre noi lasam cufarul deschis si gazduim in el atat intunericul cat si lumina.

Nu stim ce s-a intamplat cu cei doi calatori care au reusit sa inlature blestemul. Dar un lucru e cert, au invatat mult. Si poate, cu ajutorul Celui de Sus, au devenit oameni mai buni.

Barcelona with love

E, am coborat sa scriu, insa nu imi gasesc cuvintele. Vreau sa scriu despre ce inseamna frumos, despre cum frumosul se regaseste numai in lucrurile simple, despre detalii superbe care ne inconjoara zi de zi dar pe care nu le mai vedem din cauza ca ne devin familiare.

Port mereu scenarii cu mine si fiecare gest, lumina, culoare, cuplu, privire, zambet, ma face sa imi doresc sa scriu. Simturile imi sunt mai atente, poate din cauza ta, nu stiu.

Astazi mi-am dorit sa fac dragoste doar auzind pe cineva vorbind. Nici nu stiu din ce parte s-a auzit vocea de barbat, vorbea in spaniola, nu am inteles ce spunea. Dar trupul meu a reactionat, iar mintea mea s-a minunat de clipa in care o tonalitate, un timbru, un glas si o limba diferita de a mea m-au facut sa tresar.

Apoi, mirosul de menta pe care il simt cand ma apropii de gradinile de aici. Ma elibereaza, daca exista asa ceva. Ma ajuta sa ma simt libera, nu eliberata de altcineva, doar libera.

Piatra pe care o gasesc aici, este piatra din visele mele. Ma uit la ziduri, la drumuri, la cladiri si revad numai acele detalii pe care le port cu mine. Nu observ cladirile pe care le vede Rox, dar vad franturi, bucati de ziduri si piatra care parca spune povesti. Si in timp ce merg desculta sau ating un zid, in mintea mea explodeaza o multime de ganduri despre cine, cum, de ce si cand a trait acolo, cum as trai eu acolo, cine as fi eu daca as trai acolo.

Mi-a placut cafeaua de azi dimineata. Mi-a mai placut ca nu ne-am oprit sa mancam pentru ca asa trebuia, pentru ca ne era foame, ci am continuat sa mergem aproape o ora pana cand am simtit ca trebuie sa ne oprim. Nu am ales nici cel mai frumos, nici cel mai luxos loc, am inteles apoi ca l-am ales pe cel mai intim. Si acolo cafeaua avea gust de dragoste, aroma de cuplu, de joaca in zori. Si in exercitiul meu de prezenta, m-a uitat in jur si am vazut emotie. Un cuplu in varsta, vorbeau nemteste. El boem, ea protectoare. El hazliu, cu atingeri de Don Juan, ea increzatoare, putin materna. Mi-au placut.

Am ridicat privirea si la etaj in fata mea, un barbat tanar cu palarie. Pentru o secunda am crezut ca esti tu. Apoi, am vazut femeia care s-a asezat langa el si m-am trezit din inchipuirea mea. S-a indreptat catre ea, apoi a chemat chelnerul. Am vazut cum a mangaiat-o pe obraz.

Apoi, in stanga mea o mama isi saruta nou nascutul. M-a mirat fragezimea copilului si un gand absurd mi-a venit: ca eu nu l-as fi scos la plimbare, este prea mic. De parca eu ma pricep la lucruri de genul acesta.

Si apoi, alte si alte cupluri. Dar nu cum le vezi la noi acasa, sau cum le vedeam eu cu putin inainte. Nu am vazut defectele, privirile artagoase, gesturile de razboi sau de infrangere. Nu am mai vazut nici macar mici compromisuri, nici zambete false, nici priviri intoarse catre alt trup sau alt zambet.

Si in timp ce imi sorbeam cafeaua si ma uitam in jur, am rezistat tentatiei de a ma lua in ras. Am avut pentru cateva clipe gandul ca fiind indragostita vad totul in roz. Insa mi-am biciuit gandul si am inteles cu sufletul. Si mi-am zis ca pana nu imi educ gandurile, sa fie pozitive, luminoase si cuminti, voi "gandi" numai cu sufletul!

Felia de tort pe care ti-am promis-o...

Cu cateva zile in urma, am rasfoit trecutul prietenilor mei. Sub pretextul unei petreceri aniversare, am adunat momente, chipuri si intamplari pe care le-am expus apoi sub forma de fotografii in incaperea in care ne-am adunat. Cautam poze in care sa ne regasim cu totii si ipostaze dintre cele mai haioase. Si in timp ce dadeam fila cu fila, printre ani de prietenii, orase vizitate si petreceri insirate, m-a napadit tristetea. Pentru ca unul dintre noi, prezent in aproape toate fotografiile...urma sa absenteze de la sarbatoarea noastra.

Prieten drag, care s-a indepartat, sau pe care l-am indepartat noi toti, care a decis sa isi traiasca iubirea dupa regulile proprii, renuntand la prieteni de suflet. L-am judecat, nu o data, pentru atitudinea curajoasa de a-si urma sentimentele si de a ignora ratiunea. L-am blamat, crezand cu tarie ca iubirea fraterna pe care o primesti neconditionat de la un prieten, valoreaza mai mult, ca e mai pretioasa deoarece e dovedita in timp si cizelata de experiente.

Insa...aveam sa ma insel. Sau sa simt reversul.

M-am obisnuit deja cu intamplari care au rolul de a-mi rasturna credintele. Cum ar fi ultima traita, in care am pus la indoiala iubirea neconditionata, in care s-a clatinat increderea si s-a stins bucuria. Intamplare care ma forteaza sa ma retrag, sa imi pun iarasi lacat la suflet si sa privesc circumspect, cu ochi de om mare, cele din jur. Dar fara aceasta intamplare, nu as fi realizat, ca in fericirea mea, credeam ca detin toate raspunsurile. Ca de fapt aroganta era a mea, nu a prietenului meu absent. Ca eu eram cea care impuneam reguli altuia, desi sustineam sus si tare nevoia fiecaruia de libertate.

Si acum, dupa rasturnari de bucurii si tristeti, ma simt mai usoara. Pentru ca cele intamplate mi-au aratat din nou ca mereu invatam. Despre noi, cei adevarati si despre noi, cei inchipuiti.
Si voi avea mai multa grija...voi judeca mai putin, voi evalua cu mai mult discernamant si ma voi intreba mereu - ce doreste sa imi sopteasca aceasta intamplare despre mine?

Falling in love with a stranger

Sunt una dintre acele persoane care nu crede in dragostea la prima vedere. Pentru ca nu mi s-a taiat rasuflarea decat o singura data in viata, pentru ca iubirile mele au necesitat timp sa creasca si munca sa dea roade, pentru ca am devenit cu timpul foarte selectiva. Si umbrita de prejudecatile mele, am trecut poate pe langa oameni care meritau atentia si admiratia mea.

De foarte curand am cunoscut un barbat care m-a cucerit fara vorbe, doar prin zambetul lui. Un barbat chipes, pe gustul meu, care ar fi trecut pe langa mine fara sa il observ, daca nu as fi fost singura, intr-o tara straina, inconjurata de o limba pe care cu niciun chip nu o pot intelege. Daca emotionata fiind, putin speriata, nu as fi dat la o parte valul prejudecatilor de pe ochii mei ca sa il pot privi si as fi trecut indiferenta pe langa el, asa cum procedez in situatiile autohtone. Insa, acolo, la sute de kilometri departare de casa, am zambit a inocenta si am dat curs intalnirii noastre intamplatoare, menite sa imi dea o lectie de viata.

Am invatat ca ma pot indragosti foarte usor, ca nu e nevoie de povesti, intalniri, timp petrecut impreuna, ca sa ma conving ca omul de langa mine merita o sansa. O privire calda, care spune mai mult decat o mie de cuvinte, un zambet care ma cheama langa el, un gest care desi simplu, imi ofera incredere, mi-au fost de ajuns sa imi deschid sufletul si sa ma indragostesc in interval de cateva minute.

Ne-am revazut pentru cateva clipe a doua zi, cand mi-a inseninat iarasi ziua cu zambetul lui. Am schimbat putine cuvinte, cu siguranta dintre cele mai banale. Dar privirile noastre au vorbit o limba comuna, care nu avea nevoie de translator sau de protocoale. Privirile noastre treceau de barierele inventate, de tiparele pe care le folosim cu totii ca sa cucerim.

A trebuit sa plec inainte sa ii spun "la revedere", inainte sa ii dau de inteles cat de mult m-a bucurat intalnirea cu el. Nu stiu cand si daca voi mai merge in orasul lui, daca il voi revedea vreodata. Stiu insa ca de la acea intalnire atitudinea mea s-a schimbat.

De la reintoarcerea acasa, am ridicat ochii din grijile sau planurile care imi umbreau amiezele si am inceput sa cunosc oameni noi. Si am inteles, in sfarsit, ca numai eu impuneam limite si ca numai eu puteam renunta la ele.

Looking for...

Recunosc, sunt atrasa de bijuterii! Si ma rasfat cu ele. Sunt alintul meu, sunt mangaierea de pe piept, sunt zgomotele jucause de la maini. Sunt sclipiri de mister pe lobul urechii, sunt intrebari puse sau nepuse strase toate in piatra de pe deget. De ma intrebi care-mi sunt mai de pret, va trebui sa astepti sa le caut in adancurile memoriei, sa forez dupa povestile lor.

Sa deschid sertarul cu dragoste, cel cu calatorii, ori cel pe care scrie poleit "sarbatori". Sa imi aduc aminte de mare, de alta mare si, inca o mare! De un sat de departe, unde, mi-am vandut sufletul pe un inel. Inel topit pe degetul meu, din argint indragostit de nisip, de soare si de vara.

Sa revad rosul florii de la mana. Si zambetul cald al celui care mi-a adus de peste ocean, bratara mea de lemn si rosu. Bratara mea de drag.

Imi aleg cu grija podoabele, nu dupa vreo ratiune de asorte, ci dupa emotiile pe care le cuprind in ele. Si merg increzatoare pe drumul vietii mele, niciodata singura, mereu cu o poveste care-mi tine loc de prieten, mascata in culorile, liniile, curbele, stralucirile bijuteriilor mele.

Si in apusul zilelor, cand sufletul meu ajunge acasa, imi trimit la culcare podoabele. Si atunci imi raman drept giuvaiere, cele ce le port cu mine mereu: caldura, devotamentul, puterea, rabdarea. Iar tu, de-mi esti alaturi, te vei alinta cu ele, te vor mangaia si azi, si maine, si in toate zilele si noptile noastre.

Calatorii...

Daca ar fi sa multumesc cuiva, draga suflete, pentru prietenia frumoasa dintre noi, mi-as arata recunostinta celor trei orase care ne-au fost gazde la debutul povestii noastre. Caci fara ele, fara noptile din Budapesta, pranzurile si plimbarile din Viena, fara povestile pe glas de muzica din Venetia, noi nu ne-am fi recunoscut astazi ca suflete pereche.
Iti aduci aminte plimbarea noastra de cu seara din centrul orasului tanar, asa de plin de viata? Cat mi-as fi dorit sa am curaj sa te iau de mana pe podul de peste Dunare, sau sa iti zambesc a dragoste cand mi-ai adus platoul cu fructe de vara, ca sa ma hranesti! Ne uitam uimiti si nu intelegeam de ce toate cuplurile se stransesera acolo, pe podul de lumina de peste Dunare, din orasul cu castele - Budapesta. Si apoi, am aflat - era sarbatoare in cetatea lor! Si ne-am avantat in multime, eu mai mult ca sa te caut si sa te gasesc pe tine, tu mai mult ca sa imi faci jocul. Mi-ai spus ca in orasul acesta, primul de pe harta noastra, ne vom invata unul pe altul. Cladirile mari, impunatoare, ne vor fi model de trainicie, iar curgerea fluviului, exemplu de rabdare.

M-ai condus apoi, pe autostrazi imbratisate de munti, catre a doua destinatie a vacantei noastre. Am ajuns in orasul pe care l-am recunoscut ca fiind al meu. Si i-am iubit arhitectura, muzeele, parcurile, strazile atat de inguste, terasele pline de flori, cu cateva mese sculptate, la care ne asezam sa ne bem cafeaua, sa ne indulcim serile. Si acolo, in Viena, inainte sa ne sarutam in ploaie, iti amintesti, in prima seara, mi-ai oferit cea mai buna licoare care mi-a atins vreodata buzele. Am cautat apoi acel cocktail in alte colturi de lume, dar nu am regasit gustul dulce, suav, al Cosmopolitan-ului din centrul Vienei. Te-am rugat sa ramanem acolo, aproape de Schonbrunn, intr-una dintre mansardele albe, in care ne visam amandoi. Ti-am spus ca eu voi scrie romanul vietii noastre si voi canta la pian ca sa iti alung dorul de casa, ca iti voi pregati micul dejun, si pranzul, si cina, ca te voi incalzi cu trupul meu, in toate noptile, ca-ti voi citi, ca pot sa iti fiu si prieten, si iubita, si mama, si fiica, numai sa ramanem acolo. Nu mi-ai crezut niciodata intuitia, dar uite, de curand am aflat ca Viena este orasul patronat de Venus - zeita care imi este aliat si inger protector.

Si dupa cateva zile perfecte, in orasul sufletului meu, m-ai luat de mana si m-ai dus catre locul in care apa imbratiseaza piatra. In care natura stapaneste omul, iar istoria este suveranul prezentului. Mi-ai aratat un colt de lume de poveste, mi-ai daruit o bijuterie. Caci nu mai vazusem oras mai plin de taine, de mister, mai frumos. Venetia - oras muzeu! Aleile de apa, oamenii, piata, muzica, portul, sampania, bisericile, podurile micute, gradinile, mastile, culorile, mirosurile, toate mi se pareau parte de vis, de scenariu. Dansul nostru din fiecare seara, dupa cina, in San Marco, artificiile, zambetul tau, tigara ta de foi, dorinta mea! Noptile atat de calde, de umede, balconul in care ieseai dupa ce faceam dragoste, cornurile si cafeaua de dimineata, tacerea noastra de langa apa. Casa in care a locuit cineva celebru, bratara pe care mi-ai cumparat-o cadou, chelnerul care mi-a sarutat mana, rochia lunga de voal alb, tu si cu mine. Cu teama am pasit apoi spre casa, cu teama ca lasand in urma Venetia, Viena, Budapesta, te voi pierde. Tulburata, de gandul ca vor ramane numai amintiri in sufletul meu.

Ai incercat apoi, clipa de clipa, luna de luna sa imi oferi cate o farama de vacanta, de visare. Astept cu nerabdare vara noastra. Stiu ca vom pleca catre alte destinatii, ca-mi vei dezvalui alte orase. Si mai stiu, iubitul meu, ca celor trei povestite, le sunt pe veci recunoscatoare! Caci mi te-au daruit pe tine!"

Barcelona, oras al simturilor

Fiecare calatorie iti dezvaluie un drum catre tine insuti. Te dezvaluie pe tine, sub o alta culoare, iti arata o nevoie ascunsa bine, iti ofera pace si impacare, te lasa sa te iubesti mai mult decat acasa. Sau cel putin, acest lucru mi se intampla mie.

Prefer calatoriile spontane. Imi place sa deschid pagina cu bilete de avion si sa imi las intuitia sa aleaga destinatia. Nu ma interesez niciodata despre locurile pe care le voi vizita, despre istorie, preturi, vreme, frumuseti, restaurante, evenimente. Imi place sa descopar un oras asa cum imi descopar iubitul. Fara sa il caut, fara sa cer informatii, fara sa insist.
Calatoriile pe care le-am facut dupa reteta mea au fost deosebite. Si acum invat ca si iubirile alese asa, spontan, cu emotie, fara ganduri si planuri sunt cele mai fericite.

Am cunoscut de curand un loc minunat. O rascruce de drumuri, de rase, de pamant si uscat. Un oras in care arhitectura senzuala se impleteste armonios cu puterea transparenta a cladirilor de business. In care un parc te poate face sa te simti copil pentru ca adaposteste o cladire de turta dulce. Un tarm de mare lenes si impodobit cu iahturi de parca ar fi imbracat in bijuterii. O strada in care esti inconjurat de sute de persoane dar nu te simti niciodata obosit. Aceasta minune de cetate care neobosit te invita sa o patrunzi, sa o afli, sa o atingi. Sa ii simti tactil piatra cu care se apara si sa iti incanti privirea cu vedele prezent. Sa te lasi mangaiat de soare si de briza.

Barcelona miroase a libertate. Spre deosebire de alte cetati, ea nu te apasa. Nici nu te infricoseaza. Acest targ modern iti aminteste despre visuri devenite realitate. Despre cladiri visate si inchipuite care devin repere peste ani pentru ca un om a crezut in el. Putin spus om, poate sfant. Cazut pentru putin timp pe pamant ca sa povesteasca viitorului despre ce putem realiza daca ne lasam sufletul sa creeze. Antonio Gaudi era fermecat de simplitate. In loc sa deseneze o floare pe o panza, sa schiteze o tulpina, el a domesticit piatra si a creat o floare. Si nu numai una.

Orasul iti inspira joaca. Cu reguli clare. Bulevardul Diagonal (superb ornat de magazine) si cele cateva artere principale iti ingradesc terenul. Si daca intri in labirint, ramai uimit de cladiri, de forme, de umbre, de flori, de copaci plantati in piatra, de picturi imense ce strajuiesc intrare in case, de piatete in care exista obligatoriu o fantana, de catedrale ascunse si ferite. Si cateodata auzi clopote, altadata rasete, mai spre centru muzica. E o incantare a simturilor. Orasul iti atata curiozitatea. Iti ofera invitatii la teatru, caci arta se desfasoara in inima lui.

Ferita de un zid, printre bijuterii de arhitectura, intr-o gradina superba, cineva canta la chitara. Ma uit printre gratiile negre ale portii de fier si ma intreb: imi place mai mult mirosul de vechi al fierului, ma incanta mai mult sunetul care canta despre dragoste, prefer sa mangai piatra mare, uzata si fina care seamana in ochii mei cu pielea barbatului matur si puternic pe care il ador?

Nu ma pot hotara. Nu stiu sa aleg intre frumusetile Barcelonei.

Stiu insa ca acolo as vrea sa iubesc, sa daruiesc, sa primesc, sa ma joc, sa gust, sa ating, sa inchid ochii, sa sarut marea, sa ma impodobesc in nisip, sa fiu desculta, sa rad cu toata pofta, sa uit, sa cad istovita de fericire.
Acolo vreau sa mor, incalzita de piatra si alintata de flori. Si de menta.
Barcelona, te ador!